De la amenajarea spațiilor la regia poveștilor
Aveam aproximativ șapte ani când am hotărât: voi deveni designer de interior. Împreună cu sora mea, petreceam ore întregi amenajând spațiul de locuit al figurinelor noastre de luptă și, în timp ce mutam mobila, construiam universuri întregi în jurul lor. Aceste jocuri au fost primii mei pași spre povestire. Mi-am dat seama repede că nu doar aspectul vizual, ci și narațiunea este în mâinile mele: îmi plăcea să colorez realitatea, să-mi uimesc publicul și să urmăresc modul în care felul în care „vând” o poveste îi afectează pe oameni. Încă din școala primară, neconștientizat, mă jucam cu percepția și arhetipurile în poeziile și poveștile mele.
Visuri lucide și primele cadre
Lumea filmului mi s-a deschis sub influența lui Jackie Chan. Greșelile de la filmări prezentate la sfârșitul filmelor sale m-au făcut să cred că cinematografia nu este o muncă, ci distracție pură și un proces extrem de simplu. În paralel, am descoperit și capacitatea de a avea visuri lucide. Noaptea, regizam propriul meu cinema interior, unde controlam acțiunea; ba mai mult, se întâmpla să continui povestea începută în noaptea precedentă ca pe un serial. Acest „al doilea teren de joacă” m-a învățat că în imaginație totul este posibil – chiar dacă uneori era frustrant să merg la școală într-un vis lucid, ca apoi să mă trezesc și să trebuiască să merg și în realitate.
Fascinația pentru tehnologie
Deși scaunul de regizor mă ademenea, de la bun început am fost captivat de partea tehnică a filmului, de montaj și de realizarea vizuală. Am început să filmăm scurtmetraje cu prietenii folosind primul meu telefon cu funcție video, un Samsung SGH-J700H, iar în 2009 a apărut o cameră Toshiba „Full HD”, cu o calitate care astăzi trezește zâmbete. Cu aceasta am realizat filmul meu horror cu buget zero, intitulat Test-Vérek. Pe atunci nici nu-mi trecea prin cap să mă consider regizor, pur și simplu mă bucuram de fiecare minut al creației.
Momentul decisiv a fost adus de profesoara mea, Ilisie Luminița, în 2011, care, văzând pasiunea mea pentru film, m-a convins să realizez o adaptare modernă a unui basm popular românesc. „Povestea lui Harap-Alb – varianta modernă” a fost prima mea producție de amploare, în care au jucat deopotrivă profesori și elevi. Atunci mi s-a atribuit pentru prima dată eticheta de „regizor”, care pe vremea aceea suna ciudat, deoarece eu mă simțeam mai degrabă operator și editor.
În ape adânci: Gafă Prea Scumpă (Túl Drága Kirohanás)
În 2012, însă, m-am lansat într-o întreprindere mai îndrăzneață ca oricând: am început propriul proiect de lungmetraj independent. Eram naiv și infinit de ambițios.
Filmările pentru Gafă Prea Scumpă au durat patru ani. În acest proiect am fost toată lumea: regizor, producător, operator, editor, colorist, recuziter și, dacă a fost nevoie, și om de serviciu. Am învățat pe pielea mea ce se întâmplă când trebuie să porți singur în spate o producție. Până când filmul a fost prezentat de două ori la cinema, în august 2016, aveam deja mai multă experiență profesională relevantă decât am primit în total în timpul celor cinci ani de studii universitare care au urmat.
Unde mă aflu astăzi?
Pe parcursul acestui drum au fost realizate filmele Mariann, Egy Morzsa Éneke (Cântecul unei firimituri) și filmul de diplomă, Felszabadulás (Eliberarea). Deși astăzi sunt regizor de film cu diplomă de master, în adâncul sufletului am rămas acel creator care este motivat cu adevărat de construcția vizuală – imaginea, montajul și colorizarea. Astăzi privesc regia ca pe o viziune de ansamblu pe care mi-o asum cu plăcere în orice proiect.
