Peste 15 ani în lumea colorizării
Pasiunea mea pentru relația dintre imaginea în mișcare și culoare a început în 2009, odată cu primele mele proiecte de montaj. Pornind din universul Vegas Pro și al primelor plugin-uri (precum Magic Bullet Looks), am descoperit bazele meseriei în mod autodidact, iar după Premiere Pro, în 2019, am găsit standardul profesional: DaVinci Resolve Studio.
Mi-am aprofundat cunoștințele profesionale printr-un program de masterat, iar ulterior prin cursul de colorist susținut de Dávid Láposi, unde, pe lângă background-ul tehnic, mi-am însușit și straturile artistice și psihologice ale colorizării. În ultimul deceniu și jumătate, mi-am șlefuit stilul lucrând la spectacole de teatru, scurtmetraje și producții de lungmetraj. Astăzi, cu o expertiză profesională solidă și cunoașterea celor mai moderne workflow-uri, ajut producțiile să găsească universul vizual perfect.
La începuturile istoriei cinematografiei, lumea era formată doar din dansul gri al granulelor de halogenură de argint, însă ochiul uman și imaginația tânjeau deja după culori. Inițial, cinematograful a fost mut și incolor, dar primii creatori nu s-au resemnat în fața acestei limitări tehnologice. În atelierul lui Georges Méliès și în adâncurile studiourilor pariziene, rânduri de femei stăteau la mese, cu pensule subțiri și lupe în mână, pentru a picta manual pelicula de celuloid, cadru cu cadru. Această muncă meticuloasă, care necesita o răbdare aproape monahală, a fost cea mai veche formă de colorizare, unde culoarea nu era încă o redare a realității, ci un accesoriu al unei lumi de vis artizanale. Colorarea unei singure role putea dura săptămâni întregi, iar fiecare copie era considerată o operă de artă unică.
Pe măsură ce cinematografia a devenit o industrie, pictura manuală a fost înlocuită de alchimia chimică. Creatorii epocii filmului mut au realizat că, dacă scufundă întreaga rolă de film într-o baie colorată, pot conferi o tonaliate emoțională scenelor. Acest procedeu se numea viraj. Baia albastră aducea noaptea pe ecran, roșul simboliza focul sau furia, iar galbenul-chihlimbar evoca căldura camerelor luminate de lumânări. Spectatorii au învățat acest limbaj vizual, iar culorile au devenit parte integrantă a narațiunii, chiar înainte ca tehnica să fie capabilă să înregistreze nuanțele reale ale naturii.
În anii '30 a explodat Technicolor, care a schimbat peisajul vizual pentru totdeauna. Această eră nu era despre nuanțe subtile, ci despre o prezență stridentă și vibrantă. Camerele Technicolor erau niște monștri uriași în care rulau simultan trei benzi de film separate, lumina fiind descompusă cu ajutorul unei prisme în spectrele roșu, verde și albastru. În acea perioadă, colorizarea nu era un proces post-producție, ci totul se decidea la filmare. Consultanții de culoare supravegheau cu o rigoare de fier tonurile decorurilor și ale costumelor, deoarece tehnica putea reproduce impecabil doar culorile perfect iluminate și atent compuse. Aspectul filmelor Vrăjitorul din Oz sau Pe aripile vântului nu a devenit întâmplător asemenea unei picturi în ulei însuflețite; aceasta a fost epoca de aur a colorizării în realitatea fizică.
După cel de-al Doilea Război Mondial, tehnologia s-a simplificat odată cu apariția negativelor color pe o singură bandă, cum a fost Eastmancolor. Atunci s-a născut profesia de color timer. Acești specialiști lucrau în penumbra laboratoarelor, iar munca lor nu se desfășura pe monitoare, ci prin intermediul numerelor. În sistemul numit printer lights, timp de treizeci-patruzeci de ani, aceștia au echilibrat scenele prin modificarea intensității surselor de lumină roșie, verde și albastră. Dacă o filmare ieșea prea "rece", laborantul permitea trecerea unei cantități mai mari de lumină roșie și galbenă în timpul procesului de developare. Aceasta era însă o putere limitată, deoarece puteau modifica doar tonul întregii imagini; nu puteau picta în detalii, nu puteau separa cerul de pasărea care zbura pe el.
Anii '70 și '80 au adus revoluția televiziunii și a tehnologiei video, care a oferit un nou set de instrumente creatorilor. A apărut procedeul telecinema, care permitea transformarea filmului în semnal electronic. Aici au apărut pentru prima dată panourile de control cunoscute și astăzi, cu acele trackball-uri cu care coloristul putea deja regla în timp real, urmărind un ecran, culorile zonelor întunecate, medii și luminoase. A fost epoca videoclipurilor muzicale, unde experimentarea vizuală nu mai cunoștea limite, iar jocul cu culorile a devenit un element de stil de sine stătător.
Adevărata schimbare de paradigmă, care a bulversat totul, a sosit însă la cumpăna dintre milenii, odată cu apariția Digital Intermediate (DI). Filmul fraților Coen, O Brother, Where Art Thou?, a fost prima operă scanată integral într-un computer pentru ca fiecare pixel să fie modificat digital. Directorul de imagine Roger Deakins și echipa sa au dărâmat astfel barierele fizice. Nu mai era chimia cea care impunea limitele, ci capacitatea de calcul. Din acel moment, coloristul a devenit un pictor digital, care putea crea măști, putea evidenția privirea protagonistului, putea estompa fundalul sau putea invoca lumina soarelui pe un peisaj mohorât printr-o simplă apăsare de buton.
Astăzi, colorizarea digitală este una dintre cele mai definitorii etape ale realizării unui film. Senzorii de înaltă rezoluție și tehnologia HDR înregistrează o cantitate uriașă de date, în care se ascund miliarde de nuanțe. Odată cu democratizarea software-urilor, această cunoaștere a ieșit dintre pereții marilor studiouri de la Hollywood și a devenit accesibilă fiecărui creator. Totuși, deși pensula a fost înlocuită de coduri și curbe, scopul a rămas același ca pe vremea lui Méliès: să găsească o cale către sufletul spectatorului cu ajutorul luminii și al culorii. Artistul colorist modern nu doar corectează realitatea, ci o reinterpretează, creând atmosfera specifică și inconfundabilă a cinematografiei.
